Atributele lui Dumnezeu - Mânia lui Dumnezeu

Este trist să găseşti aşa mulţi aşa-zişi creştini care par să privească mânia lui Dumnezeu ca pe ceva pentru care ar trebui să se scuze, sau cel puţin şi-ar dori să nu existe. Sunt unii care, măcar că nu ar merge atât de departe încât să admită deschis că o consideră un defect al caracterului Divin, totuşi ei sunt departe de la a se gândi la ea cu plăcere, nu le place să se gândească la ea şi rareori aud vorbindu-se despre ea fără să aibă un resentiment secret în inimile lor. Chiar şi dintre aceia care sunt mai sobrii în gândire, nu puţini sunt cei care par să-şi imagineze că există o severitate, în mânia lui Dumnezeu, care este prea înfricoşătoare pentru a forma o temă profitabilă de contemplaţie. Alţii păstrează amăgirea că mânia lui Dumnezeu nu este compatibilă cu bunătatea Lui, şi de aceea încearcă să o elimine din gândurile lor.

Da, sunt mulţi care îşi întorc privirile de la a vedea mânia lui Dumnezeu ca şi cum ar fi fost chemaţi să privească o pată a caracterului Divin, sau un defect al guvernării Divine. Dar ce spune Scriptura? Când privim în Ea descoperim că Dumnezeu nu a încercat de loc să-Şi ascundă mânia. Lui nu Îi este ruşine să facă cunoscut că răzbunarea şi furia Îi aparţin. Propria lui provocare este: "Să ştiţi dar că Eu sunt Dumnezeu, şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea. Căci Îmi ridic mâna spre cer, şi zic: ‚Cât este de adevărat că trăiesc în veci, atât este de adevărat că atunci când voi ascuţi fulgerul săbiei mele, şi voi pune mâna să fac judecată, Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei, şi voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc'" (Deut. 32:39-41). Un studiu al concordanţei arată că există în Scriptură mai multe referiri la mânia şi furia lui Dumnezeu, decât la dragostea şi tandreţea Lui. Pentru că Dumnezeu este sfânt, El urăşte orice păcat; şi pentru că urăşte orice păcat, mânia Lui se aprinde împotriva păcătosului: Psalmi 7:11.

Mânia lui Dumnezeu este o perfecţiune Divină la fel de mult cum este credincioşia, puterea, sau mila Lui. Trebuie să fie aşa, pentru că nu există nici o pată, nici cel mai mic defect în caracterul lui Dumnezeu; totuşi, ar exista dacă "mânia" I-ar lipsi! Indiferenţa faţă de păcat reprezintă o abatere morală, iar cel care nu o urăşte este o lepros moral. Cum ar putea El, care este "suma perfecţiunilor", să Se uite cu egală satisfacţie atât la virtute cât şi la viciu, la înţelepciune şi la nebunie? Cum ar putea El, care este infinit de sfânt, să ignore păcatul şi să refuze să-Şi manifeste "severitatea" (Rom. 9:12) asupra lui? Cum ar putea El, care Îşi găseşte plăcerea numai în ceea ce este pur şi frumos, să nu urască şi să nu fie scârbit de ceea ce este impur şi detestabil? Esenţa naturii lui Dumnezeu face iadul o necesitate reală pe cât este de imperativ şi etern necesar Raiul. Nu numai că nu există imperfecţiune în Dumnezeu, dar nu există nici o perfecţiune în El care să fie mai puţin perfectă decât celelalte.

Mânia lui Dumnezeu este eterna Lui detestare a tot ceea ce nu este neprihănit. Este dizgraţia şi indignarea dreptăţii Divine împotriva răului. Este sfinţenia lui Dumnezeu stârnită împotriva păcatului. Este cauza dinamică a acelei sentinţe drepte pe care El o hotărăşte asupra păcătoşilor. Dumnezeu Se mânie pe păcat pentru că acesta este o rebeliune împotriva autorităţii Sale, o daună adusă suveranităţii Sale inviolabile. Cei ce se revoltă împotriva guvernării Divine vor fi făcuţi să înţeleagă că Dumnezeu este Domnul. Ei vor fi făcuţi să simtă cât de mare este acea Maiestate pe care ei o dispreţuiesc, şi cât de groaznică este acea mânie ameninţată la care ei iau seama atât de puţin. Asta nu înseamnă că mânia lui Dumnezeu este o răzbunare malignă şi maliţioasă, aducând injurii doar de dragul de a o face, sau ca răspuns la injuriile primite. Nu; cu toate că Dumnezeu Îşi va reabilita domnia Sa ca Guvernatorul universului, El nu va fi răzbunător.

Că mânia Divină este una dintre perfecţiunile lui Dumnezeu nu este numai evident din argumentele prezentate mai sus, dar reiese clar şi din declaraţiile exprese ale propriului Său Cuvânt. "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer" (Rom. 1:18). Robert Haldane comentează asupra acestui verset astfel:

S-a descoperit, când a fost pronunţată pentru prima dată sentinţa morţii, că pământul a fost blestemat, şi omul a fost izgonit din paradisul pământesc; şi apoi prin astfel de exemple de pedepse ca Potopul şi distrugerea Cetăţilor din Câmpie cu foc din cer; dar în mod deosebit prin domnia morţii pe tot întinsul pământului. A fost proclamată în blestemul legii asupra fiecărui păcat, şi a fost sugerată în instituirea jertfei. În capitolul 8 din Romani, apostolul atrage atenţia credincioşilor asupra faptului că întreaga creaţie a fost supusă deşertăciunii, şi suspină şi sufere durerile naşterii. Aceeaşi creaţie care declară că există un Dumnezeu, şi proclamă slava Lui, de asemenea mărturiseşte că El este Inamicul păcatului şi Răzbunătorul crimelor oamenilor…dar mai presus de toate, mânia lui Dumnezeu s-a descoperit din cer când Fiul lui Dumnezeu S-a coborât jos pentru a-Şi manifesta caracterul Divin, iar când acea mânie a fost arătată în suferinţele şi moartea Lui, într-un mod mult mai îngrozitor decât toate celelalte semne ale mâniei faţă de păcat pe care le dăduse Dumnezeu mai dinainte. Mai mult, pedeapsa viitoare şi eternă a celor răi este acum declarată în termeni mai solemni şi mai expliciţi decât înainte. Sub noua descoperire sunt două revelaţii date din cer, una a mâniei, şi cealaltă a harului.

Din nou; faptul că mânia lui Dumnezeu este o perfecţiune divină este clar demonstrat din ceea ce citim în Psalmi 95:11, "De aceea am jurat în mânia Mea". Sunt două ocazii în care Dumnezeu "jură": când face promisiuni (Geneza 22:16), şi când rosteşte ameninţări (Deuteronom 1:34). În primul caz, El jură în milă copiilor Săi; în cel de-al doilea, El jură pentru a-l înspăimânta pe păcătoşi. Un jurământ este o chezăşie solemnă: Evrei 6:16. În Geneza 22:16 Dumnezeu a spus, "Jur pe Mine Însumi!". În Psalmul 89:35 El declară, "O dată a jurat pe sfinţenia Mea". În timp ce în Psalmul 95:11 El a afirmat, "Jur pe mânia Mea". Deci Marele Iehova Însuşi face Se referă la "mânia" Lui ca la o perfecţiune egală cu "sfinţenia" Lui: El jură pe una la fel de mult ca şi pe cealaltă! Încă o dată; pentru că în Hristos "locuieşte trupeşte toată plinătatea lui Dumnezeu" (Coloseni 2:9), şi pentru că toate perfecţiunile Divine sunt ilustru prezentate de către El (Ioan 1:18), de aceea citim despre "mânia Mielului" (Apocalipsa 6:16).

Mânia lui Dumnezeu este o perfecţiune a caracterului Divin asupra căreia noi trebuie să medităm frecvent. Mai întâi, ca inimile noastre să fie impresionate în mod corect de ura lui Dumnezeu împotriva păcatului. Noi întotdeauna suntem înclinaţi să tratăm păcatul cu uşurătate, să trecem cu vederea hidoşenia lui, să-l justificăm. Dar cu cât studiem şi cugetăm mai mult asupra repulsia lui Dumnezeu faţă de păcat şi răzbunarea lui Dumnezeu cumplită asupra lui, cu atât mai probabil vom realiza atrocitatea lui. În al doilea rând, ca să dăm naştere unei frici de Dumnezeu adevărate în inimile noastre: "Fiindcă am primit, deci, o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este "un foc mistuitor"" (Evrei 12:28-29). Noi nu-I putem aduce o închinare “plăcută" fără “evlavie" faţă de înfricoşătoarea Sa Maiestate şi “frică" faţă de mânia Lui sfântă iar acestea sunt cel mai bine promovate prin amintirea frecventă a faptului că "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor". În al treilea rând, ca să ne revărsăm sufletele în laudă înfocată pentru că ne-a eliberat de "mânia viitoare" (1 Tesaloniceni 1:10).

Promptitudinea sau şovăirea noastră să medităm asupra mâniei lui Dumnezeu devine un test sigur pentru a vedea câtă afecţiune este cu adevărat în inimile noastre faţă de El. Dacă noi nu ne bucurăm cu adevărat în Dumnezeu, pentru ceea ce El este în El Însuşi, şi pentru toate perfecţiunile care sunt în El din veşnicie, atunci cum locuieşte dragostea lui Dumnezeu în noi? Fiecare dintre noi trebuie să fie foarte veghetor în rugăciune pentru a nu născoci în gândurile noastre o imagine a lui Dumnezeu care să fie după modelul înclinaţiilor noastre rele. Din vechime Domnul S-a plâns, "ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine" (Psalmul 50:21). Dacă noi nu mărim prin laudele noastre sfinţenia Lui (Psalmul 97:12), dacă noi nu ne bucurăm că într-o zi care va veni curând Dumnezeu va face cea mai glorioasă demonstraţie a mâniei Lui, răzbunându-Se pe toţi cei care I se opun acum, este demonstrat că inimile noastre nu sunt acum supuse Lui, că noi ne aflăm încă în păcatele noastre, în drum spre focul veşnic.

"Neamuri, cântaţi laudele poporului Lui! Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El Se răzbună împotriva potrivnicilor Săi" (Deuteronom 32:43). Şi încă o dată citim, "După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: "Aliluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui Sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei." Şi au zis a doua oară: "Aliluia!"" (Apocalipsa 19:1-3). Mare va fi bucuria sfinţilor în acea zi în care Domnul Îşi va răzbuna maiestatea Sa, Îşi va exercita teribila domnie, va mări dreptatea Sa, şi va distruge rebelii mândrii care au îndrăznit să-L sfideze.

"Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?" (Psalmul 130:3). Bine am face fiecare dintre noi dacă ne-am pune această întrebare, pentru că este scris, "cei răi nu pot ţinea capul sus în ziua judecăţii" (Psalmul 1:5). Cât de îndurerat era sufletul lui Hristos îngrijorat de gândul că Dumnezeu Îşi aduce aminte nelegiuirile poporului Său când gândul acesta era asupra Lui! El era înspăimântat şi mâhnit foarte tare (Marcu 14:33). Îngrozitoarea agonie, sudoarea cu sânge, strigătele mari şi rugăminţile fierbinţi (Evrei 5:7), rugăciunile repetate ("dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta"), ultimul Lui strigăt îngrozitor ("Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"), toate arată ce înţelegere temătoare avea El despre ceea ce însemna ca Dumnezeu să păstreze "aducerea aminte a nelegiuirilor". Bine ar striga săracii păcătoşi, "cine ar putea sta în picioare, Doamne?" când Fiul lui Dumnezeu Însuşi a tremurat atât sub greutatea mâniei Lui. Dacă, cititorul meu, nu ai găsit scăpare în Hristos, singurul Mântuitor, "ce vei face pe malurile îngâmfate ale Iordanului?" (Ieremia 12:5).

Când mă gândesc cum se face abuz de bunătatea lui Dumnezeu de către cea mai mare parte a omenirii, nu pot decât să fiu în acelaşi gând cu cel ce a spus:

"Cel mai mare miracol în lume este acela al răbdării şi mărinimiei lui Dumnezeu pentru o lume nerecunoscătoare. Dacă un prinţ avea un duşman într-unul din oraşele lui, el nu-i trimite provizii, ci împresoară locul îndeaproape, şi face tot ce poate pentru a-l înfometa. Dar măreţul Dumnezeu, care ar putea să-Şi distrugă toţi duşmanii într-o clipită, îi suportă, şi plăteşte zilnic pentru a-i întreţine. Bine ne poate porunci El să îi binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, El care Însuşi face bine celor răi şi nemulţumitori. Dar, nu vă gândiţi, păcătoşilor, că astfel o să scăpaţi; moara lui Dumnezeu se învârte încet, dar macină mărunt; cu cât mai admirabile sunt acum răbdarea şi mărinimia Lui, cu atât de îngrozitoare şi insuportabilă va fi furia care se va ridica din bunătatea Lui abuzată. Nimic nu este mai liniştit decât marea, totuşi când este furtună, nimic nu se dezlănţuie mai tare. Nimic nu este atât de dulce ca răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu, şi nimic atât de teribil ca mânia Lui când se aprinde" (William Gurnall, 1660).

Deci fugi, cititorul meu, fugi la Hristos; "fugi de mânia viitoare" (Matei 3:7) sau va fi prea târziu. Te implorăm cu seriozitate, nu presupune că mesajul acesta este pentru altcineva. Este pentru tine! Nu fi mulţumit la gândul că deja ai fugit la Hristos. Fii sigur! Imploră-L pe Dumnezeu să-ţi cerceteze inima şi să-ţi arate cum eşti.

(Un cuvânt pentru predicatori) Fraţilor, predicăm noi, în lucrarea noastră, acest subiect atât cât ar trebui? Profeţii Vechiului Testament le spuneau frecvent ascultătorilor lor că vieţile lor rele Îl provocau pe Cel Sfânt al lui Israel, şi că îşi adunau o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Iar condiţiile din lume nu sunt mai bune acum decât erau atunci! Nimic nu este atât de eficace ca să trezească pe cei indiferenţi şi să-i facă pe cei fireşti, care sunt creştini doar cu numele, să-şi cerceteze inimile, ca discuţia pe baza faptului că "Dumnezeu Se mânie în orice vreme" (Psalmul 7:11). Antemergătorul lui Hristos i-a avertizat pe cei ce-l ascultau: "fugiţi de mânia viitoare" (Matei 3:7). Mântuitorul a poruncit celor ce-L ascultau "Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi" (Luca 12:5). Apostolul Pavel a spus, "Ca unii care cunoaştem, deci, frica de Domnul, pe oameni, căutăm să-i încredinţăm" (2 Corinteni 5:11). Credincioşia ne cere ca să vorbim despre Iad la fel de clar precum vorbim despre Cer.